Între Mbappé și Mao

După ce Mbappé a recunoscut public că-i place faimoasa memă „Kylian dictator”, China a luat măsuri drastice întrucât, în afară de cap, dictatorul cu pricina era leit Mao Zedung. Televiziunea de stat CCTV a suspendat transmiterea meciurilor din LaLiga sau a celor în care joacă Mbappé, mai multe mari companii, precum Dongpeng, Mengniu și Milkground, au reziliat contractele de publicitate pe care le aveau cu acesta, iar pe rețelele sociale chineze reacția a fost virală, în ciuda cenzurării declarației fotbalistului francez, conform căreia capul său a fost pus peste un „dictator chinez”. Inclusiv oficiali din Ministerul de Externe chinez și-au exprimat, public, punctul de vedere. După această furtună din senin, Mbappé, dar și reprezentanți din LaLiga și-au prezentat scuze. Nu ne dăm însă prea bine seama nici de ce aceste scuze erau necesare, nici care vor fi urmările lor.

Conform standardelor istoricilor occidentali, Mao Zedung a fost fără nici o îndoială dictator. În perioada în care s-a aflat la putere (1949-1976), China a fost condusă de un partid unic. Nu a existat opoziție politică. Nu a existat presă liberă. Mai mult, unele dintre marile sale proiecte, Marele Salt Înainte sau Revoluția Culturală, au condus la moartea a zeci de milioane de chinezi. Spunând despre Mao că e un dictator, Mbappé nu a făcut decât să folosească un clișeu. Pentru China comunistă, Mao este însă un erou, chiar un fel de zeu, cam așa cum e Lenin pentru ruși. Rusia nu mai e comunistă, dar mausolelul lui Lenin este în continuare deschis.

Acest scandal ne duce cu gândul la tragedia de la Charlie Hebdo, când revista a fost ținta unui atac terorist din cauză că a publicat caricaturi cu profetul Mohamed. Mema menționată de Mbappé este, structural, asemănătoare cu o caricatură. Avem de-a face cu același joc cu lucruri sfinte (pentru alții), vizată fiind o „zeitate” comunistă. Reacția nu a fost de data aceasta violentă, ci politică, dar și comercială.

Mema „Kylian dictator” realizează, în fapt, o fuziune între doi „zei”: unul comercial, Mbappé însuși ca fotbalist de top și vedetă internațională, și un altul politic, Mao. Declarând că îi place mema, Mbappé și-a asumat-o fără să vrea. Spunând că Mao e dictator, el a instituit, în plus, o voce, care este vocea occidentalului. Reacția chineză a venit tocmai să denunțe această voce ca neadevărată și ca fiind o jignire mare cât China. În acest fel, mema, de care ar trebui să râdem, a fost deconstruită și resemnificată. Dictatorul a fost transformat în erou, iar fotbalistul, atât de iubit chiar și în China, tot un fel de zeu și el, a fost transformat într-un ins nefrecventabil.

Ce putem înțelege după această reacție? Când toată lumea credea că regimul de la Beijing e tot mai capitalist și mai puțin comunist, că Partidul Comunist e doar un nume pentru birocrația de stat din China, că pragmatismul dictează întreaga politică a statului asiatic, Mbappeé s-a lovit în mod neașteptat de lucruri sfinte, a invocat fără să știe o glumă proastă, a folosit cuvinte incorecte politic (pentru chinezi). Reacția nu s-a rezumat la vociferări pe rețelele sociale online, ci a condus la expulzarea mediatică și comercială a lui Mbappeé din China, ba chiar la anularea vizionării uneia dintre cele mai populare competiții sportive, la nivel global: campionatul intern din Spania. Cu această ocazie, am putut observa cum entitățile chineze, de la televiziuni la firme comerciale private, acționează la unison cu politica de stat a Chinei, punând patria și partidul mai presus de profit și de pasiunea de fan al fotbalului și arătând încă o dată că media înseamnă politică și că publicitatea înseamnă tot politică. Mutatis mutandis, reacția este similară cu aceea a corporațiilor americane care s-au retras din Rusia după începerea războiului din Ucraina. Deși e evident că firme ca McDonald’s au plecat pentru că afacerile lor nu mai erau asigurate și pentru că, dacă ar fi rămas, credibilitatea în lumea occidentală le-ar fi fost grav afectată, subordonarea față de politica statului american de origine este un fenomen similar. El arată că, într-o lume tot mai încordată și mai nesigură, marele businesss se ascunde, speriat, în spatele statului, chiar și al unui stat comunist.

China comunistă părea o sintagmă tot mai puțin conformă cu realitatea. Se pare că e mai actuală ca oricând, fiind actualizată de Mbappeé, care a folosit cuvântul interzis „dictator”. Îl avem așadar pe de-o parte pe „dictatorul” Kyliam, care e dictator doar pe terenul de fotbal, e un dictator care nu e dictator; pe de altă parte, pe Mao Zedung, care nu e dictator deși a fost dictator. Incomptabilitatea dintre cele două interpretări e perfectă și ea vorbește, ca și în cazul Charlie Hebdo, despre diferența radicală dintre două lumi, ca și despre funcția diferită pe care umorul o joacă în Occident față de alte civilizații. În acest caz însă impostura este totală. Putem accepta, la limită, pretențiile unei comunități religioase că întemeietorul religiei sale este un om sfânt, chiar dacă noi nu credem acest lucru; dar e imposibil de acceptat că un om ca Mao Zedung a fost un om sfânt, cineva de care – în orice caz – nu avem voie să râdem. Putem înțelege că Mao este simbolul central într-o construcție ideologică foarte complexă, care îl prezintă ca părinte al națiunii și fondator al Republicii, dar nu putem fi obligați să respectăm cu orice preț simbolurile unei ideologii, oricare ar fi ea.

Văzând mema, în loc de-a se amuza, Mbappeé ar fi avut tot dreptul de-a se simți jignit de transformarea lui în Mao. Din acest motiv, scuzele pe care și le-a prezentat sunt cu totul de neînțeles din punct de vedere moral. Nu Mbappeé are datoria de-a menține deschiderea dintre China și Occident. Nu așa se păstrează, în orice caz, această deschidere. Nu merită ca totul să fie sacrificat în numele banilor. În locul lui, s-a simțit însă jignit statul chinez, care nu a încetat nici până azi să ridice în slăvi un fost dictator, ceea ce înseamnă că, de fapt, nici astăzi statul chinez nu este altceva decât o dictatură. Arătându-se ofensat de sintagma „dictator chinez” aplicată lui Mao, regimul actual din China și-a deconspirat viziunea privind propria formă de guvernare, dar, mai important (căci forma de guvernare a statului chinez nu era un secret), a deconspirat ideologia pe care China vrea să o promoveze ca putere globală. Ea include cultul unor tirani comuniști de anvergura lui Mao, o abordare care ar fi considerată primitivă și revoltătoare chiar și de cei mai radicali socialiști occidentali. Poate că Mbappeé nu e cel mai nimerit simbol al propagandei occidentale sau că propaganda bazată pe consum de blockbustere și meciuri de fotbal nu e cel mai înalt lucru pe care îl poate produce Occidentul. Între Mbappeé și Mao, occidentalii îl vor alege însă întotdeauna pe „dictatorul Kylian”, iar dacă Mao e tot ce are China mai sfânt, atunci nu știu ce viitor are China sau ce viitor mai are omenirea.